the easy way out

Azi-noapte, pe lună plină, n-am putut dormi. Mai mult, am început să gândesc la… sinucidere. Nimic straşnic, ar spune prietenii moldoveni de peste Prut. Doar că gândurile – defel atât de sinistre cum s-ar putea crede – s-au legănat mai degrabă într-un registru pozitiv. Între razele lunii de pe pătură, mi-a părut atât de ciudat faptul că sinuciderea a fost văzută de atâtea ori ca fiind actul de maxim curaj al omului.

Discuţia e veche de când lumea. Sinuciderea – curaj sau laşitate? Într-un atelier literar virtual, cineva scria de curând: „Sinuciderea este un mare act de curaj, ea demonstrează că individul are puterea de a recunoaşte că este slab şi nu poate trece peste frământările existenţei sale. Prin acest gest individul îşi demonstrează răzvrătirea faţă de societate şi de natură. Sinucigaşul scuipă în ochi destinul şi ia de guler moartea, el spune: Acum, nu peste 10 ani”. Mai spunea autorul: „Fericit cel imbecil si ignorant pentru ca el nu poate înţelege puterea distrugătoare a cunoaşterii astfel fiind scutit de efortul mistuitor al gândirii”.

Într-un limbaj pătruns de spiritul cunoaşterii îngemănat cu cel al înţelepciunii autentice, autorul – încă viu, de presupus… – sugera că toţi cei care consideră că eşti mai curajos dacă strângi din tot de ai (dinţi, pumni, etcetera) şi o iei de la început ori de câte ori dai cu posteriorul de duşumea, sunt nu numai laşi, ci de-a dreptul „imbecili” şi „ignoranţi”, nişte nefericiţi cărora destinul nu le-a dat şansa să muşte din Adevăr.

Pentru mine – şi mulţi alţii – The Easy Way Out e laşitatea maximă. Stai frate şi îndură că aşa-i lumea. Găseşte sensul vieţii în felul tău. Că aia-i cel mai greu. În religie, în artă, în iubire. Până acum doar aici am văzut şansa de a găsi un sens vieţii. Doar ele pot genera pasiunea care să te ducă înainte. Cel puţin aşa am dedus eu în urma a ce am văzut şi trăit până în momentul de faţă. Sinuciderea e gestul copilului care se trânteşte în mijlocul magazinului, urlând, pentru că mama nu vrea să-i cumpere ceva ce el pofteşte, atunci şi acolo! Nu primesc, mă revolt. Las’ că vă arăt eu vouă!... Eu am venit pe lume cu garanţia fericirii, nu?...

Închei, ca de obicei, cu cuvintele mele preferate, de ardelean încet în toate: La tăţi ni-i greu!

Ceea ce contează e cum trecem mai departe.

Ankootza