dileme mai aveţi?

De cinşpe ani, cei care s-au trezit la timp pe lumea asta pot citi Dilema / Dilema veche. Eu m-am trezit acum vreo 6 ani (timpul e foaaarte relativ, aşa că nu o să iau la purecat cifrele), când într-o banală vară am descoperit că îmi place să citesc, că există cărţi bune pe lumea asta şi chiar şi ziare şi reviste, care nu muşcă şi nu îţi fac nici un rău.

Aşa că am avut norocul să dau peste Dilema şi peste Rondul de noapte a lui Exarhu, pentru care stăteam noaptea lipită de radio, să nu ştie ai mei că eu la ora aia nu dorm încă, că doar a doua zi aveam şcoală. Din Dilema mă alimentam cu idei bune despre politică, filme, cărţi şi feldefel, din Rondul de noapte cu mici spirite şi bun umor... Visam într-o zi să sun la Exarhu şi să reuşesc să fiu un pic mai mult decît orice alt ascultător, şi să scriu într-o zi un articol în Dilema. E, în Dilema mi-a apărut o scrisorică la pagina 2, dar Exarhu nu a mai stat îndeajuns la radio până am prins eu curajul să sun.

Din fericire dileme mai există şi azi (chiar şi tranziţia, chiar dacă punctele între care ne mişcăm sunt uşor diferite) iar gustul e acelaşi, entuziasmul care mă apucă atunci când îi citesc pe cei vechi şi cei noi dilematici are acelaşi aer ca în liceu... Sub formă de lamulţiani, numărul curent al Dilemei vechi adună articole apărute de-a lungul timpului în revistă, inclusiv de la rubrica cu ochii-n 3,14. Uite numai o pastilă, aşa numai de stîrnit apetitul, de prin 2000:

În intersecţia Căii Vitan cu Mihai Bravu, la o tonetă cu ziare cineva întreabă: „Aveţi Adevărul literar şi artistic?“. Vînzătoarea răspunde, după un moment de stupefacţie (ochii mari, inventarul rapid al ziarelor de pe tarabă): „Nu am nimic în acest sens“. Interlocutorul, zîmbind, cu o voce complice: „În ce sens?“. Vînzătoarea (stăpînă pe situaţie): „În sens literar. În sens artistic, primesc săptămînal două numere din Dilema, pe care le vînd imediat“. Ăsta-i Adevărul… (Simona Sora)

express your love

După cum bine se ştie, eu am un canal de comunicare profund filosofic cu calculatoarele şi mai ales cu internetul. Mie tehnologia îmi comunică prin diverse mesaje strecurate de obicei pe internet, şi pe care eu le iau foarte personal. De exemplu, pe last.fm, unde ascult eu muzică de intelectuali, poţi atinge o inimioară prin care îţi exprimi dragostea pentru o anumită melodie. Iar în răspuns, last.fm care eu pun pariu că e de fapt un domn cu gusturi bune care le înveseleşte pe domnişoarele ca mine, îmi zice:

Thanks for loving this track

Şi uite şi piesa pentru care mi-am exprimat dragostea:

Romania + Europa = love

la uscat, golită de caşul adus de la piaţă:

© zdranga

the easy way out

Azi-noapte, pe lună plină, n-am putut dormi. Mai mult, am început să gândesc la… sinucidere. Nimic straşnic, ar spune prietenii moldoveni de peste Prut. Doar că gândurile – defel atât de sinistre cum s-ar putea crede – s-au legănat mai degrabă într-un registru pozitiv. Între razele lunii de pe pătură, mi-a părut atât de ciudat faptul că sinuciderea a fost văzută de atâtea ori ca fiind actul de maxim curaj al omului.

Discuţia e veche de când lumea. Sinuciderea – curaj sau laşitate? Într-un atelier literar virtual, cineva scria de curând: „Sinuciderea este un mare act de curaj, ea demonstrează că individul are puterea de a recunoaşte că este slab şi nu poate trece peste frământările existenţei sale. Prin acest gest individul îşi demonstrează răzvrătirea faţă de societate şi de natură. Sinucigaşul scuipă în ochi destinul şi ia de guler moartea, el spune: Acum, nu peste 10 ani”. Mai spunea autorul: „Fericit cel imbecil si ignorant pentru ca el nu poate înţelege puterea distrugătoare a cunoaşterii astfel fiind scutit de efortul mistuitor al gândirii”.

Într-un limbaj pătruns de spiritul cunoaşterii îngemănat cu cel al înţelepciunii autentice, autorul – încă viu, de presupus… – sugera că toţi cei care consideră că eşti mai curajos dacă strângi din tot de ai (dinţi, pumni, etcetera) şi o iei de la început ori de câte ori dai cu posteriorul de duşumea, sunt nu numai laşi, ci de-a dreptul „imbecili” şi „ignoranţi”, nişte nefericiţi cărora destinul nu le-a dat şansa să muşte din Adevăr.

Pentru mine – şi mulţi alţii – The Easy Way Out e laşitatea maximă. Stai frate şi îndură că aşa-i lumea. Găseşte sensul vieţii în felul tău. Că aia-i cel mai greu. În religie, în artă, în iubire. Până acum doar aici am văzut şansa de a găsi un sens vieţii. Doar ele pot genera pasiunea care să te ducă înainte. Cel puţin aşa am dedus eu în urma a ce am văzut şi trăit până în momentul de faţă. Sinuciderea e gestul copilului care se trânteşte în mijlocul magazinului, urlând, pentru că mama nu vrea să-i cumpere ceva ce el pofteşte, atunci şi acolo! Nu primesc, mă revolt. Las’ că vă arăt eu vouă!... Eu am venit pe lume cu garanţia fericirii, nu?...

Închei, ca de obicei, cu cuvintele mele preferate, de ardelean încet în toate: La tăţi ni-i greu!

Ceea ce contează e cum trecem mai departe.

Ankootza

Miţa Biciclista

De sâmbătă, joc şi eu rolul ăsta. Prin bunăvoinţa unui om bun (sic!), am şi io ţoaclă, şi am avut şi contextul perfect să o pun la încercare. A fost a cincea ediţie a Critical Mass în Cluj, despre care am dat deja sfoară în ţară. Au fost uameni mulţi şi faini, cu biţe la fel de multe şi la fel de faine. Ne-am dat un pic prin oraş, prea puţin pentru pofta unora, aşa că parte ne-am dus în Hoia la pedalat prin noroaie. Şi pentru că nici asta nu ne-o fost de-ajuns, o mai mică parte ne-am mai adunat un pic forţele şi am mai pedalat către Albinuţa, unde vinul fiert e 2.5 RON. Iuhuuu! Şi pentru că nici asta nu ne-o fost de-ajuns, o mai mică parte (la crème de la crème, ca să zic aşa) am mai pedalat un pic şi ne-am dus să băgăm sub mustaţă un leves cu tarhon ca la mama lui acasă, sau ca la mama ta acasă?
Şi pentru că într-un final mi-am dat seama că io nu stau acolo, şi că casa de copii nu-i acasă, am mai pedalat un pic şi către casă. Aşa că după atâta pedalat, mi-am dat seama că nu-i chiar aşa simplu să fii Miţa Biciclista...

© Mikael Kantor

deci ce idee mi-a venit...

...vorbind cu prima mea clientă ;) Ştiu că în lumea asta sunt mulţi oameni cu idei bune care nu îşi permit să-şi ţină un blog în viaţă. Mai ştiu că nici eu nu sunt prea în stare să mi-l ţin în viaţă, şi mai ştiu tot despre mine că o duc cam greu cu resursele. Aşa că mi-a venit o idee de bijniţ, pentru care aştept oferte. Cine are nevoie de spaţiu de postat aşa din când în când, îi ofer cu mare bunăvoinţă preţiosul meu spaţiu virtual, de închiriat. În curând, pe micile ecrane de 15 inci, prima chiriaşă!

magna cur laudae

Am ajuns de ceva timp la concluzia, pe care acum doar mi-o tot confirm până îmi vine acru, că UBB este în mod suprem modelul sugaciului de bani şi energie în mediul universitar românesc. şi să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi, că încep să vă povestesc toate prin câte am trecut în universitatea asta...

Prin urmare, de fiecare dată când trec pragul sau prin preajma renumitei universităţi, chiar dacă se întâmplă să dau peste zâmbetul şi şarmul foştilor profi (o, profii de filosofie…), imediat simt în zona gâtului colţii capitalişti ai unui sistem special creat să îţi ia şi taxă pe fumegat dacă se poate. Îmi simt involuntar buzunarele goale, nodul în gât şi pe frunte o etichetă invizibilă dar totuşi perceptibilă de către secretare, pe care pesemne scrie ceva de genul - daţi cât puteţi de tare, mama lor de studenţi!

Aşa se face că până o să reuşesc să îmi rup cordonul ombilical cu universitatea şi să îmi scot toate diplomele şi ţâdulele lor de doi bani, o să tot primesc în ouăle pe care nici nu ştiam că le am, lovituri dureroase. Astăzi de exemplu am plătit cu resemnarea ciobanului mioritic o taxă fenomenală pentru bugetul meu de austeritate, că diplomele mele au ocupat locul preţios în sertarele bibliotecii cu câteva zile mai multe decât permis. Taxă de stocare, aţi mai auzit de aşa ceva? Asta în timp ce deşi am terminat credeam eu facultatea de un timp considerabil, totuşi a scrie nenorocita aia de diplomă (prin care primesc pomposul titlu de filosof) le ia deja mult prea mult timp, pesemne trebuie să mă aştept la o caligrafie impecabilă pe când în sfârşit reuşesc să mi-o termine.

Prin urmare la fiecare contact cu universitatea, mă paşte de undeva de după colţ o reacţie muierească în faţa absurdului cum am reuşit să mai am o dată în timpul facultăţii, şi anume ditamai plânsu cum n-am apucat să prestez pentru nici un bărbat, vreodată…

Aşa că dacă ştiţi vreo grupare (mă pot implica şi în guerilă, dacă e cazul) în care oamenii se adună împotriva universităţii, nu ezitaţi să mă contactaţi, ok?