sindromul de hibernare

Când mă doare burta, ştiu că e din cauza preţioasei gastrite de care nu mai scap, când mă doare piciorul ştiu că e din cauză că am căzut ca o macara dezafectată, penibil şi parcă foarte de sus, pe gheaţă, când mă doare braţul stâng ştiu că e din cauza ultimei asistente care la vaccinu antirabic mi-a tras cu ciudă cu acul în muşchiuleţ, când mă doare capul ştiu că e din cauza tensiunii scăzute, că nu prea funcţionează firele în cazul meu...

Numai când parcă mă dureau toate, fără să mă doară nimic, şi întristau câte şi mai câte, şi enervau şi păsările că mă trezesc dimineaţa, şi scotea din sărite şi poza cu bunica ce stătea strâmb în ramă, nu ştiam cum să-i zic. ei bine, dar azi am aflat- îi zice sindromul de hibernare, şi de ăsta sufăr io.

Dacă au zis la televizor că aşa-i, eu îi cred. Şi în plus se potriveşte ca o mănuşă cu starea de urs pe care încep să o acumulez. Şi în plus, şi cauzele se potrivesc- cică oamenii devin deprimaţi şi negativişti iarna pentru că nu văd destulă lumină, ceea ce îi prost-dispune. Nu pot spune cu ce drag mă trezesc eu dimineaţa din pat, când mă uit pe geam şi văd rahatul ăsta de cer gri în fiecare zi... aşa că m-am hotărât să îi cer lu moşu un cer albastru măcar o zi din iarna asta, să ies şi eu din hibernare măcar temporar. sau, şi mai bine, să mă uit aşa vreo zece minute la cerul ăsta de mai jos, pe care l-am suprins în zilele frumoase şi toride ale vieţii mele, poate-poate mă păcălesc pe mine însămi şi sindromul ăsta: