parcă totuşi rareori putem vedea documentare în care documentaristul să nu se vadă aproape deloc. în filmul ăsta însă, aproape nu am simţit că ar fi cineva care ţine camera aia ce atât de bine se mulează pe personajele pe care le surprinde.
ceea ce a mai reuşit să facă filmul ăsta (în afară de faptul că mi-a stors câteva lacrimi de fată, ascunse sub batistuţele de hârtie) a fost să impresioneze fără să fie patetic, şi chiar mai mult, să vorbească despre problemele copiilor fără să dea în discursul ieftin şi fără substanţă cu texte gen "suflete inocente, etc...". a avut curajul să îi lase pe copiii din film să se desfăşoare în voie în faţa camerei, şi probabil a avut răbdarea şi flerul să îi facă să se simtă, cu timpul, atât de familiarizaţi cu camera aia de luat vederi, străină până la urmă, de care se pare că într-un sfârşit au şi făcut abstracţie.
printre cele mai ironice faze din film- o hoardă de copii de vreo 12 ani aberează în voie în faţa camerei pe tema socialismului. comunismului sau ce o mai fi... şi întrecându-se ei în câte cunoştinţe au despre ce cu ce se mănâncă în ţara lor, ajung la picturile ce tronează în sala lor de clasa, una cu mao alta cu marx. explică cum că mao a fost conducătorul lor iubit, şi cum că marx ar fi pus bazele la ceva important, socialism sau comunism cum s-o fi numind. o fetiţă ce se crede ocoşă intră în discuţie şi spune- marx a lucrat cu prietenul lui, engels!! nu i-a ţinut mult triumful fetei, pentru că altamai ocoşă intră în schemă şi clarifică lucrurile, odată pentru totdeauna- "Nu ştii nimic, Marx a fost cu Edison!!"... tăcere în clasă, fata trebuie că ştie ea ceva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu