the easy way out

Azi-noapte, pe lună plină, n-am putut dormi. Mai mult, am început să gândesc la… sinucidere. Nimic straşnic, ar spune prietenii moldoveni de peste Prut. Doar că gândurile – defel atât de sinistre cum s-ar putea crede – s-au legănat mai degrabă într-un registru pozitiv. Între razele lunii de pe pătură, mi-a părut atât de ciudat faptul că sinuciderea a fost văzută de atâtea ori ca fiind actul de maxim curaj al omului.

Discuţia e veche de când lumea. Sinuciderea – curaj sau laşitate? Într-un atelier literar virtual, cineva scria de curând: „Sinuciderea este un mare act de curaj, ea demonstrează că individul are puterea de a recunoaşte că este slab şi nu poate trece peste frământările existenţei sale. Prin acest gest individul îşi demonstrează răzvrătirea faţă de societate şi de natură. Sinucigaşul scuipă în ochi destinul şi ia de guler moartea, el spune: Acum, nu peste 10 ani”. Mai spunea autorul: „Fericit cel imbecil si ignorant pentru ca el nu poate înţelege puterea distrugătoare a cunoaşterii astfel fiind scutit de efortul mistuitor al gândirii”.

Într-un limbaj pătruns de spiritul cunoaşterii îngemănat cu cel al înţelepciunii autentice, autorul – încă viu, de presupus… – sugera că toţi cei care consideră că eşti mai curajos dacă strângi din tot de ai (dinţi, pumni, etcetera) şi o iei de la început ori de câte ori dai cu posteriorul de duşumea, sunt nu numai laşi, ci de-a dreptul „imbecili” şi „ignoranţi”, nişte nefericiţi cărora destinul nu le-a dat şansa să muşte din Adevăr.

Pentru mine – şi mulţi alţii – The Easy Way Out e laşitatea maximă. Stai frate şi îndură că aşa-i lumea. Găseşte sensul vieţii în felul tău. Că aia-i cel mai greu. În religie, în artă, în iubire. Până acum doar aici am văzut şansa de a găsi un sens vieţii. Doar ele pot genera pasiunea care să te ducă înainte. Cel puţin aşa am dedus eu în urma a ce am văzut şi trăit până în momentul de faţă. Sinuciderea e gestul copilului care se trânteşte în mijlocul magazinului, urlând, pentru că mama nu vrea să-i cumpere ceva ce el pofteşte, atunci şi acolo! Nu primesc, mă revolt. Las’ că vă arăt eu vouă!... Eu am venit pe lume cu garanţia fericirii, nu?...

Închei, ca de obicei, cu cuvintele mele preferate, de ardelean încet în toate: La tăţi ni-i greu!

Ceea ce contează e cum trecem mai departe.

Ankootza

Miţa Biciclista

De sâmbătă, joc şi eu rolul ăsta. Prin bunăvoinţa unui om bun (sic!), am şi io ţoaclă, şi am avut şi contextul perfect să o pun la încercare. A fost a cincea ediţie a Critical Mass în Cluj, despre care am dat deja sfoară în ţară. Au fost uameni mulţi şi faini, cu biţe la fel de multe şi la fel de faine. Ne-am dat un pic prin oraş, prea puţin pentru pofta unora, aşa că parte ne-am dus în Hoia la pedalat prin noroaie. Şi pentru că nici asta nu ne-o fost de-ajuns, o mai mică parte ne-am mai adunat un pic forţele şi am mai pedalat către Albinuţa, unde vinul fiert e 2.5 RON. Iuhuuu! Şi pentru că nici asta nu ne-o fost de-ajuns, o mai mică parte (la crème de la crème, ca să zic aşa) am mai pedalat un pic şi ne-am dus să băgăm sub mustaţă un leves cu tarhon ca la mama lui acasă, sau ca la mama ta acasă?
Şi pentru că într-un final mi-am dat seama că io nu stau acolo, şi că casa de copii nu-i acasă, am mai pedalat un pic şi către casă. Aşa că după atâta pedalat, mi-am dat seama că nu-i chiar aşa simplu să fii Miţa Biciclista...

© Mikael Kantor

deci ce idee mi-a venit...

...vorbind cu prima mea clientă ;) Ştiu că în lumea asta sunt mulţi oameni cu idei bune care nu îşi permit să-şi ţină un blog în viaţă. Mai ştiu că nici eu nu sunt prea în stare să mi-l ţin în viaţă, şi mai ştiu tot despre mine că o duc cam greu cu resursele. Aşa că mi-a venit o idee de bijniţ, pentru care aştept oferte. Cine are nevoie de spaţiu de postat aşa din când în când, îi ofer cu mare bunăvoinţă preţiosul meu spaţiu virtual, de închiriat. În curând, pe micile ecrane de 15 inci, prima chiriaşă!

magna cur laudae

Am ajuns de ceva timp la concluzia, pe care acum doar mi-o tot confirm până îmi vine acru, că UBB este în mod suprem modelul sugaciului de bani şi energie în mediul universitar românesc. şi să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi, că încep să vă povestesc toate prin câte am trecut în universitatea asta...

Prin urmare, de fiecare dată când trec pragul sau prin preajma renumitei universităţi, chiar dacă se întâmplă să dau peste zâmbetul şi şarmul foştilor profi (o, profii de filosofie…), imediat simt în zona gâtului colţii capitalişti ai unui sistem special creat să îţi ia şi taxă pe fumegat dacă se poate. Îmi simt involuntar buzunarele goale, nodul în gât şi pe frunte o etichetă invizibilă dar totuşi perceptibilă de către secretare, pe care pesemne scrie ceva de genul - daţi cât puteţi de tare, mama lor de studenţi!

Aşa se face că până o să reuşesc să îmi rup cordonul ombilical cu universitatea şi să îmi scot toate diplomele şi ţâdulele lor de doi bani, o să tot primesc în ouăle pe care nici nu ştiam că le am, lovituri dureroase. Astăzi de exemplu am plătit cu resemnarea ciobanului mioritic o taxă fenomenală pentru bugetul meu de austeritate, că diplomele mele au ocupat locul preţios în sertarele bibliotecii cu câteva zile mai multe decât permis. Taxă de stocare, aţi mai auzit de aşa ceva? Asta în timp ce deşi am terminat credeam eu facultatea de un timp considerabil, totuşi a scrie nenorocita aia de diplomă (prin care primesc pomposul titlu de filosof) le ia deja mult prea mult timp, pesemne trebuie să mă aştept la o caligrafie impecabilă pe când în sfârşit reuşesc să mi-o termine.

Prin urmare la fiecare contact cu universitatea, mă paşte de undeva de după colţ o reacţie muierească în faţa absurdului cum am reuşit să mai am o dată în timpul facultăţii, şi anume ditamai plânsu cum n-am apucat să prestez pentru nici un bărbat, vreodată…

Aşa că dacă ştiţi vreo grupare (mă pot implica şi în guerilă, dacă e cazul) în care oamenii se adună împotriva universităţii, nu ezitaţi să mă contactaţi, ok?

you are protected

din povestea mea intima cu calculatorul, virtualul, electronicul...

la ora 1.07 a.m, in mijlocul unei psihanalize prietenesti, calculatorul meu incearca sa deschida o conversatie cu mine, cu propria-mi persoana si-mi spune> "You are protected". cineva, ceva strain a incercat sa intre in tine, in viata ta, in virtualul tau, si eu l-am aparat... pfew, ce usurare! sunt protejata!

wishfull thinking de Crăciun

Ana Pauper mă provoca amu câtva timp la un joc de-a doritelea. Adică, la fel ca în fiecare an, anu' ăsta ce îmi doresc de Crăciun?
Păi anul ăsta la fel ca în fiecare an, mi se confirmă ceva ce ştiam demult- că eu, una la mână, îmi doresc ţăcăneli de-alea ca fetele de la Miss Univers dacă o să câştige concursu / vină Crăciunu atotrezolvator, plus că sunt genu ăla de om cu care nu trebuie să îţi baţi capu cu găsitu cadoului, că şi-aşa o să mă bucur de orice, dacă e dat cu dragosteeeeee...

aşadar, Ano fii atentă ce intangibilităţi pot să îmi doresc eu de Crăciunu ăsta, ăla viitor sau mai bine zis de Paştile Cailor (că Crăciunu măgarilor nu s-o brevetat):

• una bucată călătorie la Islanda, dacă se poate să includă şi un concert Sigur Ros, numa pentru miiiine (na bine, frate-mio, poţi să vii şi tu...)
• să apuc să dau cadouri la măcar jumate din oamenii dragi (science fiction...)
• să îi fac pe toţi cei pe care i-am scot din sărite, pepeni, papuci, pene, şi alte utilitare în anul acesta, să uite sau ierte (pentru a-mi îndeplini această dorinţă, serviciul comentarii la acest blog vă stă la dispoziţie, eventual faceţi-mă şi de rahat şi spuneţi la toată lumea de ce v-am scos din toate cele)
• un mousse au chocolat ca la mama lui
• să aflu cine mi-o furat bateriile din birou (sunt curioasă, nooo)
• un breloc cu elvis prestley aşa cum am văzut agăţat la o maşină din Szeged în primăvară (Elvis în alb, cu un microfon în mînă şi prestând dansu pe care l-o învăţat de la Forrest Gump)
• nişte schiuri şi să ştiu peste noapte să schiez
• ceva/orice colorat
• un laptop, unu uşor pentru domnişoare, dacă se poate şi roz, şi un iPod, unu alb xenofob şi mare cât să mă pierd în el, bine?

Na să văd amu cine mă iubeşte cu adevărat! Traiule, tu ce vrei de Crăciun? În afară de pace în lume? Mirandolino, ţie ce să-ţi ia moşu?

de sezon

Titeuf, pour les connaisseurs: