you can not ignore yourself

nimic nou sub soare- mi-a fost dat, din nou, să dau peste cineva extrem de tulburat, care din întâmplare (sau poate nu?) m-a găsit tocmai pe mine să fiu jucăria lui pentru câteva clipe. aşa că şi-a croit un pic de a doua personalitate şi s-a gândit să îşi ocupe timpul cu a-mi împărtăşi mie această personalitate, deşi prima cred că mi-ar fi fost de ajuns oricum. poate pare că victimizez- eh, poate puţin, da nu de tot... am reuşit în schimb să pic în plasa unuia care şi-a construit o mică lume paralelă şi a dat o ţâră cu ea după mine.

oricum, nici măcar nu vroiam să vorbesc despre asta, era doar un preambul. ideea este însă că persoana asta exista în lista mea de messenger, aşa că după ce m-am convins că chiar nu mai are ce să caute acolo, i-am dat ignore. mulţumită de aşa sculă virtuală ca butonaşul de ignore, m-am gândit dup-aia să văd dacă îţi apare ceva atunci când dai ignore cuiva, aşa că am încercat să mă ignor pe mine. răspunsul yahoo-ului a fost:

eu am luat-o ca pe o mostră de voce divină. de altfel, era şi momentul să mi se spună- hei, nu poţi să te ignori pe tine însăţi, las-o baltă! şi cu atâta naturaleţe a apărut acolo, o să mă gândesc la asta un timp. oare mai pot să mă ignor pe mine însămi?

sindromul de hibernare

Când mă doare burta, ştiu că e din cauza preţioasei gastrite de care nu mai scap, când mă doare piciorul ştiu că e din cauză că am căzut ca o macara dezafectată, penibil şi parcă foarte de sus, pe gheaţă, când mă doare braţul stâng ştiu că e din cauza ultimei asistente care la vaccinu antirabic mi-a tras cu ciudă cu acul în muşchiuleţ, când mă doare capul ştiu că e din cauza tensiunii scăzute, că nu prea funcţionează firele în cazul meu...

Numai când parcă mă dureau toate, fără să mă doară nimic, şi întristau câte şi mai câte, şi enervau şi păsările că mă trezesc dimineaţa, şi scotea din sărite şi poza cu bunica ce stătea strâmb în ramă, nu ştiam cum să-i zic. ei bine, dar azi am aflat- îi zice sindromul de hibernare, şi de ăsta sufăr io.

Dacă au zis la televizor că aşa-i, eu îi cred. Şi în plus se potriveşte ca o mănuşă cu starea de urs pe care încep să o acumulez. Şi în plus, şi cauzele se potrivesc- cică oamenii devin deprimaţi şi negativişti iarna pentru că nu văd destulă lumină, ceea ce îi prost-dispune. Nu pot spune cu ce drag mă trezesc eu dimineaţa din pat, când mă uit pe geam şi văd rahatul ăsta de cer gri în fiecare zi... aşa că m-am hotărât să îi cer lu moşu un cer albastru măcar o zi din iarna asta, să ies şi eu din hibernare măcar temporar. sau, şi mai bine, să mă uit aşa vreo zece minute la cerul ăsta de mai jos, pe care l-am suprins în zilele frumoase şi toride ale vieţii mele, poate-poate mă păcălesc pe mine însămi şi sindromul ăsta: